Istoria catolicilor
din Târgu Neamț

În veacurile de mijloc, alături de românii majoritari, la Târgu Neamț a trăit o înfloritoare comunitate de sași — meșteșugari, negustori și agricultori așezați la poalele Cetății. Prima lor urmă în documente datează din 12 martie 1437, într-un act care pomenește „Văraticul lui Giurgiu, unde au fost viile sașilor". Acești sași erau catolici, iar credința lor a rodit devreme: prima mențiune a unei biserici catolice la Neamț apare în 1595–1596, în însemnarea călugărului franciscan Francesco Pastis din Candia.

Câțiva ani mai târziu, în 1599, episcopul Bernardino Quirini, aflat în trecere prin târg, consemnează cea dintâi statistică a comunității: 74 de familii catolice, cu 383 de suflete, care aveau două biserici de lemn, deservite de un preot sas în vârstă de 70 de ani. Este chipul unei comunități așezate, cu rânduială și cu lăcașuri proprii — punctul cel mai înalt pe care avea să-l atingă vreme de secole.

Veacul al XVII-lea a fost pentru catolicii din Neamț un lung șir de încercări: fără preot statornic, împuținați de vremuri și de molime, ei apar totuși, iar și iar, în rapoartele misionarilor trimiși prin Moldova. Din aceste mărturii, păstrate în arhivele vremii, se poate reconstitui — ca dintr-un registru — pulsul unei comunități care se stinge încet, dar nu dispare.

La începutul veacului al XVIII-lea, în zona Neamțului s-au așezat numeroși negustori armeni. Dorind un lăcaș propriu pentru ritul lor armeano-gregorian, ei au cumpărat de la puținii catolici rămași biserica ajunsă în paragină. Spre sfârșitul aceluiași veac însă, armenii au părăsit și ei orașul, atrași de centre mai prospere, iar biserica a rămas din nou pustie — până când credincioșii ortodocși din Pometea și Pârâu-Ursului, lipsiți de lăcaș, au primit încuviințarea să o folosească.

Astfel, vechea ctitorie a sașilor a trecut, rând pe rând, prin mâinile a trei comunități de credință. Catolicii, între timp, aproape că dispăruseră din târg — dar nu cu totul: firul, oricât de subțire, a rămas neîntrerupt.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, viața catolică a renăscut prin bunătatea unei familii: din 1894, slujbele s-au celebrat într-o sală încăpătoare pusă la dispoziție de Iosif Kertz, dăruită mai apoi comunității. În perioada interbelică, recensămintele consemnau o mână de credincioși — 51 în 1922 și 57 în 1930 — adunați în jurul unei mici biserici catolice.

Darul familiei Kertz avea să rodească deplin abia peste generații: imobilul donat Bisericii Catolice în 1983 a fost restaurat, consolidat și extins, devenind biserica de astăzi — „Sfinții Apostoli Petru și Paul", sfințită la 19 martie 2011. Dintr-o sală dăruită de un credincios, Dumnezeu a zidit o casă pentru comunitatea de acum.